STEFAN OPREA

One woman show

Încă un teatru la Piatra Neamţ! Obisnuiţi cu Teatrul Tineretului, surprinşi, apoi, de trupa independentă Buni, înfiintată şi condusă de actorul Corneliu Dan Borcia, luăm cunoştiinţă de Teatrul Tandem, tot independent – in fapt, un teatru de familie, caci nucleul lui il constituie soti Gheorghe si Maria Hibovki, el student la Sectia Teatrologie a Facultatii de Teatru din Iasi, ea absolventa a aceleiasi facultati.

Auzisem de existenta acestei trupe si de spectacolole ei prezentate mai ales in turnee, dar de vazut abia in 2006 am vazut-o, cand a sustinut spectacole la Iasi, la Studioul Teatrului National si la Clubul CFR.

Spectacolul intitulat Sperietoarea are la baza un scenariu inspirat din folclor – ziceri, proverbe, ghicitori, texte ale jocurilor de copii, versuri si cantece, toate asamblate intr-o structura ideatica urmarind evoulutia vietii omului: nasterea, copilaria, dragostea, casatoria, imbatranirea isi gasesc expresia cea mai autentica si mai sincera in jocul actritei Maria Hibovski, care rosteste, canta si danseaza, asumandu-si stari si sentimente de o mare diversitate dramatica, pe care le comunica spectactorilor cu o acuratete cuceritoare, reusind sa-i implice pe acestia in jocul ei de-a viata, de-a moartea, de-a dragostea. Interactivizati cu abilitate, spectactorii participa dezinvolt, urca pe scena, danseaza si canta impreuna cu actrita, cuprinsi sincer de bucurie sau tristete, inchipuindu-se pentru o clipa in copilarie, la varstele prin care au trecut sau prin care vor avea de trecut prin viitor.

Spectacolul e, in fond one woman show; cel de-al doilea actor, Gheorghe Hibovski, intervine foarte putin, punctand doar, ici-acolo, evolutia actiunii. El are insa meritul de a fi, in fapt, autorul spectacolului, caci a alcatuit scenariul, a semnat regia si scenografia: o regie discreta, lasand actritei libertatea de miscare si expresie si o scenografie sumara, perfect adecvata, al carei element esential este o sugestiva momaie, o sperietoare din care actrita iese la inceput si in care se intoarce la final intr-o contopire de ales efect plastic, dar si cu o interesanta semnificatie, caci aceasta momaie e un fel de dublu al alctorului, e masca lui. Cu sau fara voia sa, regizorul-scenograf ne mai trimite spre intelesul unui concept al vechilui teatru oriental, in care actorul si masca purtau acelasi nume : kwangdaI. Asadar, actrita si masca se afla mereu in scena, impreuna, chiar daca masca nu e purtata, practic, de actrita, ci ramane in fundal, marcand efectiv inceputul si sfarsitul spectacolului, dar intretinandu-i spectacolului ideea unitatii dintre ea si actrita. Sigur ca puterea ei de sugestie ar fi fost mai mare daca regizorul i-ar fi rezervat unele miscari sau atitudini, bineintles fara ca aceasta sa devina tautologice.

Intr-un moment in care teatrele ne ofera (prea) multe spectacole in care violenta si cruditatea limbajului il agreseaza pe spectactor si il trimite spre realitatea strazii si periferiei vietii cotidiene, recursul la frumusetea valorilor folclorice poate parea un gest anacronic. Spectatorii impreuna cu care am vizionat acest spectacol au fost insa de alta parere. In discutia de dupa spectacol vizionat acest spectacol au fost insa de alta parere. In discutia de dupa spectacol ei s-au aratat nu doar interesati, ci pur si simplu captivati si incantati.. Si nu erau spectatori oarecare, ci scriitori si artisti romani si straini ( din Siberia, Ungaria, Basarabia) – Spectacolul fiind preznetat in contextul unei imoprtante manifestari literar- artistice.